Cloud Atlas - Un nor de profunzime superficiala

Atlasul norilor (Cloud Atlas) este un film sau un proiect ambitios fara doar si poate, al doilea proiect de o asemenea anvergura al fratilor Wachowski, dupa Matrix, film ce a revolutionat cinematografia. Filmul este adaptat dupa o carte scrisa de David Mitchell, considerata neecranizabila asta pana cand s-au decis Wachowski sa o faca ecranizabila.

Atlasul norilor se vrea a fi un film filozofic, dens, plin de substanta si profunzime sufleteasca, umana, dar mie mi se pare ca esueaza, fiind astfel doar la suprafata si la un nivel comercial. Filmul este alcatuit din mai multe fire narative plasate in diferite perioade de timp, care intr-un fel sau altul sunt conectate prin personajele lor, lucru pe care il simt si ele. Regizorii reusesc sa il faca omogen, povestile se imbina frumos si logic intr-o anumita masura, nu este plictisitor, nu are momente moarte cu toate ca filmul dureaza aproximativ 3 ore. Veti gasi mai multe povesti, cum ziceam, ca o serie de scurtmetraje, fiecare actor interpreteaza mai multe roluri si este ajutat de un machiaj foarte bun sa intre in pielea lor. 

Vei gasi umor, aventura, actiune, un viitor sumbru asa cum e imaginat orice viitor in vreun film, romanta, speranta, viclenie si asa mai departe, exista cate putin din toate, ce va satisface pe oricine. Dintre toate personajele si toti actorii, Tom Hanks mi-a placut cel mai mult, dar si restul joaca bine. Este o scena savuroasa cu Tom Hanks ce intruchipeaza un scriitor ratat, cu o fizionomie si cu haine de "baiat rau", plus un accent foarte bine imitat de scotian. 

Imi place ca nu se fereste sa aiba violenta explicita, lucrul la care nu ma asteptam, dar e bine venita cel putin pentru mine. Cu toate ca este complex, are un scenariu solid, mie mi se pare ca are o profunzime superficiala, are niste linii de dialog dragute si interesante, cu insemnatate, lucru ce mi-a placut, dar per total este o filosofie comerciala pe intelesul oricui. Coloana sonora e constituita mai mult din melodia sextetul "Atlasul norilor", prezenta de mai multe ori in film. Este o melodie armonioasa, lina si placuta urechii.

Dexter - Guest Post "La buticul cu filme și cărți"

La insistențele blânde ale lui Bogdan('s Blog) am început să mă uit la primul sezon din Dexter. Deoarece mi-am dezvoltat (inconștient și poate inexplicabil) o repulsie în ceea ce privește vizionarea de seriale am ocolit pe cât posibil această nișă, dar prin intermediul lui Dexter am realizat că deși e vorba despre un film în serie (anexat unui criminal în serie) un nivel ridicat de acuratețe cinematografică poate fi totuși atins. Dexter începe cu un intro foarte bine realizat care luat separat poate fi oricând considerat un scurt-scurt metraj foarte bine gândit, montat, cizelat bine de tot la nivel de imagine și plin de subtilitați. 

Michael C. Hall dă viață (amuzant să spun că dă viață) unui personaj crud, dar simpatic, aproape lipsit de sentimente și remușcări, dar care reușește să ne păcălească cu masca sa de pseudo-umanitate atunci când o ajută pe sora sa în cadrul investigațiilor, atunci când îi ucide pe cei răi sau când simulează dragostea față de aproapele. De fapt el simte doar un singur soi de dragoste, cea pentru sânge, literally speaking, pofta sa de sânge e aproape chirurgicală, este pofta unui colecționar tipicar, urofob și foarte precaut. Metodele prin care iși prinde și ucide victimele sunt chiar rudimentare, de cele mai multe ori recurge la cuțit, până și rezonanța numelui său este una tăioasă (dex-ter) și menită să îi sublinieze abilitățile: dexteritatea.

Filmul este înțesat cu încadraturi foarte bune (mă refer doar la primul sezon deoarece atât am apucat să văd temeinic), de o coloană sonoră bună și ironică (felierea dermei sună jazzy), de o lumină plasată foarte bine, clarobscurizată inteligent,  atmosfera caniculară și ușor difuză  a orașului Miami este redată excelent, pare a fi un mediu propice dezvoltării speciei de criminal în serie cu intenții bune și a victimelor sale cu apucături grotești. Faptul că Dexter are o identitate dublă astfel încât el să poată face o dată societății si mai apoi propriului hău lăuntric, se aseamănă foarte mult cu schema clasică a supereroului care de obicei ziua este ori un tocilar, ori un gazetar, ori un bogătan, iar noaptea un pan-salvator deghizat ce se perindă la periferii și prin subsoluri în căutarea stricătorilor de bine. 

Nu pot spune nici că Dexter ar fi un anti-erou, dar este un fel de erou-patogen, el epurează un organism de viruși, el însuși fiind unul. Filmul beneficiază de o serie de replici sadice și amuzante de obicei ieșite din gura japonezului Masuka, făcându-se apel la o prejudecată culturală destul de folositoare în acest context: u(o)morul japonez. Dexter este de un pragmatism scuzabil potrivit oricărei epoci, povestea serialului ar putea fi plasată probabil în orice epocă, personajul său e ritualic, recurent, la fel și răutatea umană materializată în omucideri, însă într-un așa context juridic dovezile sunt și mai greu de mușamalizat, iar egoul ceva mai reprimat de chingile moralei și societății.

Acest articol este un guest post scris de catre Adina :)